marți, 26 octombrie 2021

Întrebări elementare - 16.III.2019

 

Cine ești tu să bați cuie ruginite în așchii de cireș?

Cine ești tu să tulburi ape neîncepute cu ochi sfredelitori?

Cine ești tu să curgi prin artere arzânde deja?

 

De unde atâta-ndrăzneală să mângâi buze,

Să intri-ntre coaste,

Să vorbești cu toți dinții?

Nu vezi că ni-i aproape bine separat?

Tu ai o chemare și ești aproape fericită,

Eu am o așteptare și-s aproape completă.

Doar că tu te mai împiedici cu-ntrebări de mine

Printre oameni lătrători.

Eu fug de vești din astea, mi-am săpat adânc

Gropi de veșnică odihnă în memorii.

Și-am îndesat acolo

-cu băgare de seamă ca să-ncapă-

Și foșnet și lumină și-un crai nou

Și pocăința - am băgat-o și pe ea!

Și-am pus coșciug deasupra. Cu capac.

Și pământ românesc și flori și tot tacâmul.

Ce câmpie minunată, numai pete proaspete!


Eu mă mai bolovănesc prin somn

Și te mai găsesc ba într-o seară, ba lângă mine,

Ba cu palmele-ți pe fața mea.

Atâta boală grea mai am!

Și ne zgâriem timpanele cu rânduri

Și ne scoatem ochii cu priviri miloase

Și știm că avem dreptul doar la atâta bucată de viață împreună.


Acesta-i jaful nostru de timp

Ce anunță fericirea ta pe de-a-ntregul

Și completitudinea mea

Doar că momentul e-n galop

Și ne orbește lumina.

 Scurt moment de confuzie - 30.XI.2018


-Cum am să știu când am s-o văd

Că-i cea pe care-o pui în versuri

Că-i cea pe care-o cânți și-o plângi și toată noaptea-i porți de veghe?

Că-i cea care mereu te-ntoarce-n locul care-ți este casă,

Că-i cea care apoi îți fuge și-apoi revine tot să fugă,

Că-i cea care îți este pace și mâini împreunate-n rugă?

Că-i cea care îți este soare și vânt și viscol și furtună,

Că-i cea care te face cioburi,

Că-i cea care tot ea te-adună?

-N-ai cum s-o vezi cu ochii mei și nici s-o scrii cu slova mea,

Nu poți s-o plângi, nu poți s-o strigi și nici n-ai să o poți cânta.

Tu n-ai să știi că este ea nici împreună dac-om fi!

Ce-i între noi, ce-am adunat,

Dureri și lacrimi și alcool,

Le știm doar noi și le-am ascuns

De orice ochi de muritor;

N-ai cum să știi că e cealaltă,

Că-i fuga și chemarea mea,

Că-i lupta dintre eu cu mine,

Că-i coasta din care mă-ncep și umărul din care scriu,

Că-i laptele dintr-o cafea, că-mi e apusul arămiu.

Dar roag-o când îți va întinde pachetul de tutun din care

Ea vede c-a fumat jumate și-altă jumate înc-o are

Pe lângă clasica brichetă ce-o caută prin buzunare

Să îți arate pentr-o clipă semnele-i pe inelare.

duminică, 24 octombrie 2021

 "Ecce Homo" - 18.XI.2018


Privesc retrospectiv la timpul nostru 

Cum orice mareșal și-analizează pierderile

După un război.

Și găsesc că vina-i în totalitate a mea.

Și vin din vreme-n vreme pe-același câmp de luptă

Mereu aceleași leșuri, mereu aceleași steaguri,

Mereu aceeași eu cu pipa-n mână și cu fața suptă.

Când și când mai dau de câte-o telegramă prin buzunare

Care-mi spune că ce zboară din mână mereu revine

Și că lanuri de floarea-soarelui au explodat pe coline,

Iar semnele tușate au început să se vindece și să devină fade

Pe picioare.

Și merg mai departe, căutând noi informații

Despre-o luptă pierdută, despre suflete strigoite și minți schingiuite,

Despre ce se-arăta la început ca fiind

Piatra de temelie-a unei noi generații.

Mă-nlesnește-ntr-un loc o seară

Eram chiar în prima linie, îmi simțeam gândurile,

Iar organele-n mine începuseră deja să doară.

Și-am zis că dincolo de mine nu mai treci!

Am zis și te-am apucat de gât, în lesnire,

Dar m-ai apucat și tu; așa c-am pus mâna pe cord.

Și iar nu mi s-a părut corect când ai avut aceeași pornire.

Și cred că asta-i și cauza pentru care pulsul meu umblă mai schilod

Șchiopătând de-un ventricul.

Dar vântul suflă și-ncep a se dezmorți zorile

Și-mi repet că acum chiar trebuie să merg mai departe

Și tot privesc 'nainte-'napoi și mă lupt cu pornirile.

Mă-mpiedic de-un leș și-mi zic că-i ăla de nu l-ai lăsat să moară

Că ți se strecoară printre visuri și te cheamă și tot zbiară.

Și că obișnuiați să fiți buni camarazi odinioară,

Dar îmi repet că-i doar o fosilă și scuip, bunăoară.

Și las urme-n pământ mai departe, mă-ndrept spre hotar, desculț

Mă mai opresc o dată să-mi analizez ținuta într-un nasture zgâriat de-un cuțit

Conchid c-am avut mare noroc de micuț

De nu, în plină viață cred c-ai fi nimerit.

Ridic capul și-mi repet că n-arăt dezastruos,

Ci ca o lumânare la mâna a doua

Care caută lumina unui Hristos.

Iar învierea mea era să se piardă pe pustii

Și-abia acum încep să uit jocurile de-a cine trage mai des și-n plin în celălalt

Pentru care-aveam nenumărate strategii.

Și-mi apare în fața ochilor, dar abia acum ca o urmă de fum,

Trocul de-l aveam înaintea Sfintei Vineri

Cu veșnica-i așteptare care s-a-ntins doar pân-acum.

Și tot abia acum am puterea de-a mă bucura

De răgazul dintre bătăliile fatale,

De tot ce-am fost și cu bună credință am închinat ca ofrandă

Unui zeu întrezărit printr-un geam și de restul metale,

De strigăte-n noapte, de reproșuri, de lacrimi amare

Și de sticle de bere sparte-a noroc sub tălpi, pe trotuare.

De dimineți în care sorbeam din cafele,

Stând turcește pe verdeață,

Cu rouă în păr și căldură pe față.

De zile-n care puteam vorbi despre conștiință și-alte mistere pe care lumea le are

Fără gânduri de fugă sau ochi ce râvnesc să omoare.

Și-ajung dincolo de teatrul de operații, traversând greoi mâlosul lut

Cu trupul șubred, dar pomeții surâzând.

Îmi zic că-s în viață, deci cumva am triumfat,

C-o voi lua de la-nceput, dar măcar nu-ncep de-unde-am plecat,

Că sunt împlinit c-o așa bătălie

În care-am murit eu

Ca apoi să mă redau mai întreg

Dar tot mie,

Că oricum așa ceva nu poate trece fără să te demoleze,

Fără a te da de-a dura sau fără a-ți atârna sufletul în piuneze.

Prind mai strâns între degetele-ncleștate floarea ce stă a se duce

Mușc buza și plâng și oftez și îți murmur:

Te du! Vocea ta-n mine lumină nu mai aduce!

 Invitație la nunta noastră - 13.XII.2018


Iubita mea doarme, iar eu nu pot înceta s-o privesc.

Eu am creionul în mână și foaia pe birou,

Ea are zâmbetul larg și fruntea senină și e învelită c-o pătură stelară,

Iar eu nici nu mă uit la ea ca ăla la poartă nouă...

Și cred că mă gândesc să mă căsătoresc.


Știu că azi la toate nașterile s-a zâmbit

Și la toate morțile și la toate nunțile

Și niciun fier n-a ruginit și niciun lemn n-a putrezit.


Iubita mea are veselia vieții

Eu am capul plin de formule și de demonstrații,

În timp ce la ea-i lumina și visul și duca și celelalte constelații.

Tot ea mi-a ascuns pe undeva și venirea acasă

Și alergatul pe piatră și brațul în val și păpădia pe geană.

Micuțul meu, iubește-mă cât suflarea te mai lasă!


Iubita mea cântă și sare și-și scutură părul de spate

Și se-nvârte și râde în fața oglinzii,

Iar eu numai pentru ea zâmbesc

Și sunt jertfită să-i duc fericirea

Cum Atlas este damnat să ducă pe umeri

Rotundul pământesc.

Sau despre lumină - 11.XI.2018


Priveam cum stătea încremenită ca un sfinx.

Priveam și-ncercam să m-apropii în liniște, pios,

Cum încearc-a se-apropia damnatul de-o icoană sfântă, pe din dos.

Mi-a întins mâna, i-am întins-o pe-a mea:

"Nu te teme", spuse ea în timp ce se-apropia.

 

O priveam, mă privea, îi zâmbeam și-mi zâmbea.

Și-n jurul nostru lumea chicotea. Și viețile prindeau viață.

Și ielele zburdau pe cai verzi printr-o străvezie ceață.

"Nu te teme", spuse ea în timp ce mă cuprindea.


Pe urmă m-a luat într-un fel de magie

Sau într-un fel de dans de-a-ndrăgosteala.

Iar luminile nu mai erau la fel de luminoase cu ea împrejur.

Și căldura era mai caldă cu femeia de braț.

Și-mi pare că și norocul mi s-a făcut mai norocos

Când a doua zi țiganca mi-a ghicit

În cafeaua cu zaț.

"Nu te teme", spuse ea în timp ce mă îndrăgostea.


Dar eu m-am temut cum mă tem și azi că nu vor mai fi frunze de căzut

Sau miei în primăvară de crescut.

M-am temut de-o teamă ce nume n-am s-o numesc.

Și nici strigăt s-o țip.

Iar cu fruntea în ape și sufletu-n corset

Am murmurat cele dintâi și cele de pe urmă cuvinte:

Nu te teme, little one. Teamă ți-e ție, teamă mi-e și mie,

Dar cine n-are temeri?

Nenumită - 6.IV.2019


Era un anotimp de netrăită viață,

O caldă regăsire, o liniște firească,

M-am confesat în grabă, simțind cum mi se scurge

Nisipul din clepsidră și sângele prin cruce.


Și-n toată agitația de gânduri și cuvinte,

De-arome de tutun, de trăiri podidite,

De pași încrucișați și buze de ocară

Am azvârlit cuvinte menite să nu moară.


Ne-am revăzut apoi, ne căutam motive

Să ne-aducă-mpreună, să gravităm orbite,

Să nu schimbăm materie, nici praf imponderabil,

Ci numai taine sacre, trăite regretabil.


Era să fie bine, era să fim întregi,

Să ni se cânte-amorul până la porți de regi,

Dar ai ales în grabă, din nu știu ce pornire,

Să nu lași drept regretului, dar nici la fericire,

Să îți întuneci umbra, să mergi spre alte fețe,

Să pui în paranteze iubiri de existențe.

Nemărturisire - 24.IX.2018

 

A fost în noapte când ne-am blestemat.

În noapte de minte limpede,

În noapte de pierdere-a istoriei,

În toată noaptea, noapte de tot era.

 

În spațiul dintre fiecare doi atomi mi-ai pătruns

Ca să umpli ce n-a fost vreodată golit,

Ca să curgi pe-unde nicicând n-a mai fost vreun șiroi

De minuni, de lumini sau de pace. Și nici de culori.

 

În primăvară era când eu am înflorit.

Era-ntr-un asfințit de cuget

Sau de mirare

Sau cine mai știe, sau cui îi mai pasă, sau pe cine mai doare?

Dar primăvară era când eu am înflorit!

Dansau libelule, dansau neumbre; dansau fecioare, fecioare dansau.

Dansau după dansul nostru

Și râdeau după râsul nostru

Și nu se puteau privi cu privirile noastre

Căci lumea toată atunci începea.

 

După ce pe toate le-am botezat

Și tuturor un sens și-o murire... (de-aici lipsește-un verb care-a omis să fie creat)

Ne-am improvizat cu mâinile pe după spatele celeilalte

Că nu știam cum să facem și Dragostea.

Și-a fost liniște în toate spațiile și-n toate dimensiunile,

Liniștea mea, atâta liniște era!

Numai când ne-am sărutat Universul a oftat.

Noi nu.

Noi râdeam.

sâmbătă, 23 octombrie 2021

 

"Îmi ești om drag" - 15.VII.2018


Mi-e dor de tine

Cum îi e vieții de lumină.

Și-acum nu ești în mine

Cum nici cuiul nu-i bătut în picioarele vreunui Hristos;

Și-n întocmirea universului noi nu ne-aflăm.

Și nici aceeași față luna nu ne-arată.

Iar pietrele-n pământ noi nu le batem

Din același călcâi.

Lipsește așchia din patu-n care noi ne-am cunoscut,

E-n lut să-și tragă seva

Din care ne-am tras și noi.

Am buzele uscate. Și palmele. Și tâmpla.

Secătuite toate de fumul gros. De tutun.

M-ai scos din eu și m-ai prefăcut nălucă

Și m-ai purtat pe aripi

De avioane de hârtie.

 

Ești Facerea, Desfacerea și Reînvierea,

Ești Linul și Continuul și Mirarea,

Ești Ochiul, ești Lumina, ești Iertarea,

Ești Viul și Norocul și Răbdarea,

Ești Fuga și Venirea și Chemarea,

Ești Calmul, ești Întregul, Disperarea,


Dar eu nu.

 Ca un străin dinaintea propriei străinătăți - 23.XII.2018 Este delimitat spațiul dintre mine și tine, Este trasată o linie imaginară ce se-...