Nemărturisire - 24.IX.2018

 

A fost în noapte când ne-am blestemat.

În noapte de minte limpede,

În noapte de pierdere-a istoriei,

În toată noaptea, noapte de tot era.

 

În spațiul dintre fiecare doi atomi mi-ai pătruns

Ca să umpli ce n-a fost vreodată golit,

Ca să curgi pe-unde nicicând n-a mai fost vreun șiroi

De minuni, de lumini sau de pace. Și nici de culori.

 

În primăvară era când eu am înflorit.

Era-ntr-un asfințit de cuget

Sau de mirare

Sau cine mai știe, sau cui îi mai pasă, sau pe cine mai doare?

Dar primăvară era când eu am înflorit!

Dansau libelule, dansau neumbre; dansau fecioare, fecioare dansau.

Dansau după dansul nostru

Și râdeau după râsul nostru

Și nu se puteau privi cu privirile noastre

Căci lumea toată atunci începea.

 

După ce pe toate le-am botezat

Și tuturor un sens și-o murire... (de-aici lipsește-un verb care-a omis să fie creat)

Ne-am improvizat cu mâinile pe după spatele celeilalte

Că nu știam cum să facem și Dragostea.

Și-a fost liniște în toate spațiile și-n toate dimensiunile,

Liniștea mea, atâta liniște era!

Numai când ne-am sărutat Universul a oftat.

Noi nu.

Noi râdeam.