Ca un străin dinaintea propriei străinătăți - 23.XII.2018

Este delimitat spațiul dintre mine și tine,

Este trasată o linie imaginară ce se-ntinde la infinit

și care te separă pe tine,

un număr natural,

de mine,

mulțimea numerelor complexe.

Ochiul meu drept într-al tău drept

Și-al tău stâng într-al meu stâng

Sunt de-a dreptul două singularități.

Și nouă nu ne plac, nu!

La urma urmei, cine-ar vrea-n aceeași curbură

doi infiniți?

Palmele noastre vor a se-mpreuna,

Zâmbetele noastre vor a se-ncălzi

Clepsidra ta dimpreună cu-a mea

vor a se transpira.

Dar noi știm că de ce ne-apropiem mai mult,

De ce ne-njumătățim și ne-nsfertim

Și ne-mpărțim și ne redistribuim

Până nu mai rămâne nimic de divizat.

Lipsește controlul din orice pas al tău haotic

Și lumina din viața mea cadențată.

Un sistem comun ne-ar fita mai bine și ne-ar pune laolaltă!

Dar ce să ne facem, complementarele de noi,

C-atunci când ne adunăm

ne transformăm în alte nove și-n alți sori?

Și cum am putea drege inevitabila explozie ce-ar rezulta

Din naturalețea ta și solitudinea mea,

Din culoarea ta arzândă cu-a mea - glacială -,

antiparticulă-mi elementară?