"Ecce Homo" - 18.XI.2018

Privesc retrospectiv la timpul nostru 

Cum orice mareșal și-analizează pierderile

După un război.

Și găsesc că vina-i în totalitate a mea.

Și vin din vreme-n vreme pe-același câmp de luptă

Mereu aceleași leșuri, mereu aceleași steaguri,

Mereu aceeași eu cu pipa-n mână și cu fața suptă.

Când și când mai dau de câte-o telegramă prin buzunare

Care-mi spune că ce zboară din mână mereu revine

Și că lanuri de floarea-soarelui au explodat pe coline,

Iar semnele tușate au început să se vindece și să devină fade

Pe picioare.

Și merg mai departe, căutând noi informații

Despre-o luptă pierdută, despre suflete strigoite și minți schingiuite,

Despre ce se-arăta la început ca fiind

Piatra de temelie-a unei noi generații.

Mă-nlesnește-ntr-un loc o seară

Eram chiar în prima linie, îmi simțeam gândurile,

Iar organele-n mine începuseră deja să doară.

Și-am zis că dincolo de mine nu mai treci!

Am zis și te-am apucat de gât, în lesnire,

Dar m-ai apucat și tu; așa c-am pus mâna pe cord.

Și iar nu mi s-a părut corect când ai avut aceeași pornire.

Și cred că asta-i și cauza pentru care pulsul meu umblă mai schilod

Șchiopătând de-un ventricul.

Dar vântul suflă și-ncep a se dezmorți zorile

Și-mi repet că acum chiar trebuie să merg mai departe

Și tot privesc 'nainte-'napoi și mă lupt cu pornirile.

Mă-mpiedic de-un leș și-mi zic că-i ăla de nu l-ai lăsat să moară

Că ți se strecoară printre visuri și te cheamă și tot zbiară.

Și că obișnuiați să fiți buni camarazi odinioară,

Dar îmi repet că-i doar o fosilă și scuip, bunăoară.

Și las urme-n pământ mai departe, mă-ndrept spre hotar, desculț

Mă mai opresc o dată să-mi analizez ținuta într-un nasture zgâriat de-un cuțit

Conchid c-am avut mare noroc de micuț

De nu, în plină viață cred c-ai fi nimerit.

Ridic capul și-mi repet că n-arăt dezastruos,

Ci ca o lumânare la mâna a doua

Care caută lumina unui Hristos.

Iar învierea mea era să se piardă pe pustii

Și-abia acum încep să uit jocurile de-a cine trage mai des și-n plin în celălalt

Pentru care-aveam nenumărate strategii.

Și-mi apare în fața ochilor, dar abia acum ca o urmă de fum,

Trocul de-l aveam înaintea Sfintei Vineri

Cu veșnica-i așteptare care s-a-ntins doar pân-acum.

Și tot abia acum am puterea de-a mă bucura

De răgazul dintre bătăliile fatale,

De tot ce-am fost și cu bună credință am închinat ca ofrandă

Unui zeu întrezărit printr-un geam și de restul metale,

De strigăte-n noapte, de reproșuri, de lacrimi amare

Și de sticle de bere sparte-a noroc sub tălpi, pe trotuare.

De dimineți în care sorbeam din cafele,

Stând turcește pe verdeață,

Cu rouă în păr și căldură pe față.

De zile-n care puteam vorbi despre conștiință și-alte mistere pe care lumea le are

Fără gânduri de fugă sau ochi ce râvnesc să omoare.

Și-ajung dincolo de teatrul de operații, traversând greoi mâlosul lut

Cu trupul șubred, dar pomeții surâzând.

Îmi zic că-s în viață, deci cumva am triumfat,

C-o voi lua de la-nceput, dar măcar nu-ncep de-unde-am plecat,

Că sunt împlinit c-o așa bătălie

În care-am murit eu

Ca apoi să mă redau mai întreg

Dar tot mie,

Că oricum așa ceva nu poate trece fără să te demoleze,

Fără a te da de-a dura sau fără a-ți atârna sufletul în piuneze.

Prind mai strâns între degetele-ncleștate floarea ce stă a se duce

Mușc buza și plâng și oftez și îți murmur:

Te du! Vocea ta-n mine lumină nu mai aduce!