"Ecce Homo" - 18.XI.2018
Privesc retrospectiv la timpul nostru
Cum orice mareșal și-analizează pierderile
După un război.
Și găsesc că vina-i în totalitate a mea.
Și vin din vreme-n vreme pe-același câmp de luptă
Mereu aceleași leșuri, mereu aceleași steaguri,
Mereu aceeași eu cu pipa-n mână și cu fața suptă.
Când și când mai dau de câte-o telegramă prin buzunare
Care-mi spune că ce zboară din mână mereu revine
Și că lanuri de floarea-soarelui au explodat pe coline,
Iar semnele tușate au început să se vindece și să devină fade
Pe picioare.
Și merg mai departe, căutând noi informații
Despre-o luptă pierdută, despre suflete strigoite și minți schingiuite,
Despre ce se-arăta la început ca fiind
Piatra de temelie-a unei noi generații.
Mă-nlesnește-ntr-un loc o seară
Eram chiar în prima linie, îmi simțeam gândurile,
Iar organele-n mine începuseră deja să doară.
Și-am zis că dincolo de mine nu mai treci!
Am zis și te-am apucat de gât, în lesnire,
Dar m-ai apucat și tu; așa c-am pus mâna pe cord.
Și iar nu mi s-a părut corect când ai avut aceeași pornire.
Și cred că asta-i și cauza pentru care pulsul meu umblă mai schilod
Șchiopătând de-un ventricul.
Dar vântul suflă și-ncep a se dezmorți zorile
Și-mi repet că acum chiar trebuie să merg mai departe
Și tot privesc 'nainte-'napoi și mă lupt cu pornirile.
Mă-mpiedic de-un leș și-mi zic că-i ăla de nu l-ai lăsat să moară
Că ți se strecoară printre visuri și te cheamă și tot zbiară.
Și că obișnuiați să fiți buni camarazi odinioară,
Dar îmi repet că-i doar o fosilă și scuip, bunăoară.
Și las urme-n pământ mai departe, mă-ndrept spre hotar, desculț
Mă mai opresc o dată să-mi analizez ținuta într-un nasture zgâriat de-un cuțit
Conchid c-am avut mare noroc de micuț
De nu, în plină viață cred c-ai fi nimerit.
Ridic capul și-mi repet că n-arăt dezastruos,
Ci ca o lumânare la mâna a doua
Care caută lumina unui Hristos.
Iar învierea mea era să se piardă pe pustii
Și-abia acum încep să uit jocurile de-a cine trage mai des și-n plin în celălalt
Pentru care-aveam nenumărate strategii.
Și-mi apare în fața ochilor, dar abia acum ca o urmă de fum,
Trocul de-l aveam înaintea Sfintei Vineri
Cu veșnica-i așteptare care s-a-ntins doar pân-acum.
Și tot abia acum am puterea de-a mă bucura
De răgazul dintre bătăliile fatale,
De tot ce-am fost și cu bună credință am închinat ca ofrandă
Unui zeu întrezărit printr-un geam și de restul metale,
De strigăte-n noapte, de reproșuri, de lacrimi amare
Și de sticle de bere sparte-a noroc sub tălpi, pe trotuare.
De dimineți în care sorbeam din cafele,
Stând turcește pe verdeață,
Cu rouă în păr și căldură pe față.
De zile-n care puteam vorbi despre conștiință și-alte mistere pe care lumea le are
Fără gânduri de fugă sau ochi ce râvnesc să omoare.
Și-ajung dincolo de teatrul de operații, traversând greoi mâlosul lut
Cu trupul șubred, dar pomeții surâzând.
Îmi zic că-s în viață, deci cumva am triumfat,
C-o voi lua de la-nceput, dar măcar nu-ncep de-unde-am plecat,
Că sunt împlinit c-o așa bătălie
În care-am murit eu
Ca apoi să mă redau mai întreg
Dar tot mie,
Că oricum așa ceva nu poate trece fără să te demoleze,
Fără a te da de-a dura sau fără a-ți atârna sufletul în piuneze.
Prind mai strâns între degetele-ncleștate floarea ce stă a se duce
Mușc buza și plâng și oftez și îți murmur:
Te du! Vocea ta-n mine lumină nu mai aduce!
